Aş vrea tare mult să-mi amintesc cum a făcut Irina de 13 ani să meargă pe calea ei – pe drumul drept spre psihologie (şi mai specific chiar, spre consilierea în carieră). Aş vrea din două motive.
Unul e că sigur la vremea aceea n-a fost vorba de curaj. Pentru că n-am fost un om curajos niciodată; mi-ar fi plăcut să fiu, da. Dar n-am fost. N-am luptat pentru ce-i al meu, m-am lăsat măturată din drum de câte ori cineva cu mult tupeu a ştiut să dea din coate mai temeinic şi de regulă am ales calea mai “safe”. N-a fost curaj deci; totuşi, ceva m-a făcut să merg înainte against all advice – primite cerut şi necerut de la oameni “mari”, cu experienţă şi trecuţi bine prin viaţă. Ceva m-a făcut să mulţumesc frumos, dau din cap politicos şi să merg înainte – către o vreme în care efectiv nu mă văd practicând altceva.
Iar al doilea – al doilea motiv e că vreau să le povestesc copiilor “mei” – cei de la consiliere şi cei de la training - despre asta. Vreau să le povestesc cum a fost drumul meu adevărat de la a mă întreba singură ce vreau să fiu când voi fi mare – la a şti răspunsul cu convingere şi la a acţiona în consecinţă. Pentru că eu, care sunt o leneşă şi o comodă fără pereche – am făcut rând pe rând paşii pe care i-am avut de făcut; am învăţat manuale care aveau fraze lungi de pagini întregi şi am dat nu unul, ci două examene de admitere şi nici nu mai ştiu câte examene în sesiuni; alt examen când am început să lucrez la şcoală şi altul odată cu venirea la Universitate.
Şi am mai făcut şi tot ce a fost nevoie să fac pentru a şti cu ce se mănâncă meseria asta – frumoasă şi grea, cum mi-au spus atâţia oameni pe drum: sute de ore de voluntariat, practică, citit, încercat şi greşit, acumulat convingeri şi renunţat la ele, testat şi evaluat. Pentru că dacă acum îmi place de nu mai pot ceea ce fac, acesta este rezultatul unui mare noroc, dar şi al unui munte de muncă şi al – încă ceva: ceva-ul care m-a împins înainte, ignorând prejudecăţi şi opinii, descurajări şi incapacităţi de a vedea ce se poate face, dom’le, cu psihologia asta?!
Aşa că – şi de asta iubesc ceea ce fac zi de zi: fiindcă interacţiunea proaspătă şi vie cu tinerii de la training şi de la consiliere mă face să încerc mereu să mă înţeleg mai bine, să mă cunosc mai bine şi, în mare, să “practic” ceea ce “predic”.
